Despre spitalul Fundeni cu subiect si predicat

0
571

„Traim, iubim, ne imbolnavim, experimentam bine si rau ca intr-un circuit deschis prin locuri pe care nu le cunoastem, ne fascineaza sau ne amarasc. Viata e precum un joc de puzzle, gresesti si asezi piesa nepotrivita, se anuleaza efortul pe care l-ai facut pana atunci. Spre deosebire de un puzzle, sa iei viata de la inceput e doar o iluzie cu care ne imbarbatam cand stim ca ceva nu merge. De fapt, nu o luam de la capat, continuam, doar ca pe un drum diferit. Dar asta e o alta poveste…” – asta sa ma dau importanta si sa ma citez.

Azi vreau sa va vorbesc despre experienta mea cu spitalul Fundeni

Tata e un tip puternic, un om care a construit foarte mult in viata. I-a iesit si cu noi, in ideea in care nu ne-a educat ca pe niste beizadele, un motiv pentru care  stim acum ca nu ni se cuvine nimic – o sa vedeti de ce subliniez ideea asta.  In urma cu vreo trei saptamani ne-a speriat ingrozitor, nu mai putea sa respire. Am chemat salvarea si am ajuns la Caracal, spitalul de acolo fiind cel mai apropiat.

A fost reabilitat, insa am intalnit personal uman si roboti – personal medical care isi desfasoara activitatea fara sa puna strop de suflet… Trec repede peste episodul Caracal pentru ca doar cu stetoscopuri nu se face primavara. Cu toate astea, simt nevoia sa mai adaug ca modul in care sunt tratati pacientii de o parte a cadrelor medicale lasa mult de dorit.

Cand ni s-a spus ca este in afara oricarui pericol am stabilit sa mergem la Fundeni. Si am ajuns

Diagnosticat fiind cu edem pulmonar, la Fundeni, in corpul in care a fost internat initial, a fost tinut 8 zile fara sa i se faca consult cardio. A avut si noroc, in ideea in care “colegul de camera”, un domn in varsta tare cumsecade, avea insotitor – o doamna cu trei operatii la coloana care noaptea dormea pe un scaun sau la usa pentru ca tragea o targa. Doamna respectiva i-a dat si tatalui meu tratamentul zilnic, nu asistentele – scriu cu mare furie despre asta.

In fine, in ziua in care, in sfarsit, i s-au facut investigatii la inima am asteptat 4 ore sa ni se spuna rezultatul. A, treceam peste un aspect important. Cand am ajuns noi, cred ca era 9,30, tata nu mai era in camera, plecase la cardio. Fiica-mea a plecat sa-i mai cumpere medicamente si, ce sa vezi, la intoarcere, in lift intra si tata, singur si debusolat. E batran, ii tremura mainile, se misca greu, rezultatele de la cardio nu erau bune, dupa cum aveam sa aflam intr-un final, dar fusese lasat singur – e de mers intre cladiri, in plus, sunt mai multe intrari, te ratacesti daca nu cunosti locul.

Revenind la rezultate, cum nimic nu ni se cuvine, am asteptat fara sa insistam, sa punem presiune. La un moment dat, din cabinet a iesit un medic: “ce vrei femeie, de ce stai pe la usa mea”? Stia de ce asteptam, vorbisem cu ea mai devreme. Se agita si da din maini. Desi socata de reactia doamnei in halat alb, am ramas calma si i-am spus ca vreau sa stiu rezultatul investigatiilor. “E grav, trebuie schimbata o valva, nu mai sta aici, cauta cardiolog”.

Nu am comentat nimic. Cred ca socul a fost mult prea mare. Am intrat la tata, i-am zis ca totul e bine si m-am grabit sa plec. Trebuia sa gasesc cardiologul. L-am gasit, tot in Fundeni.

A doua zi, aveam sa inteleg ca haina il face pe om. In ziua in care am stat la usa doamnei care are un comportament cel putin bizar pentru un medic – dincolo de faptul ca e agitata, e si impertinenta, am auzit-o spunand apasat unei asistente care o intrebase unde sa duca o pacienta “in p. ma-sii”- purtam blugi, nu considerasem ca am nevoie de tocuri, mergeam la spital, nu la bal.

Dupa ce a tipat diabolic, am avut o discutie cu fiica-mea, “mai mama, par o femeie umila la care sa tipi cu nesimtire ca atat poti?” “Nu, mami, insa cred ca maine ar trebui sa te imbraci altfel si, in plus, trebuie sa vorbesti ferm, sa iei atitudine”.

A doua zi, mi-am pus tocuri, rochie, ce sa mai, mergeam la o intalnire cu pretentii. Intru pe hol sa merg sa-l iau pe tata. O asistenta ma intampina, isi facea treaba, nu contest: ”va rog sa asteptati la usa, nu aveti voie sa intrati acum”. “Poate ca nu”, ii zic, “dar tatal meu e aici de 8 zile, ieri i s-au facut investigatiile cardio si cu rezultatele si pacientul eu trebuie sa ajung la 8,30 la un cardiolog interventionist, in alt corp. Mi-a permis sa intru, tacit.

In fine, ma blindez cu halat, imi pun peste botine chestiile alea pentru protectie, masca o aveam de acasa (nu pentru ca as crede ca este atat de utila). Ajung la tata, il pregatesc (nu ii spusesem nimic inca despre starea lui) si merg sa iau rezultatele. “Nu vi le putem da acum”. Cum sa nu? Doctorul la care trebuia sa ajung ma astepta pe mine.

Il iau frumos pe tata, o las pe fiica-mea sa ia rezultatele – da, i le-au dat in cateva minute pentru ca e foarte ferma – si plecam. In corpul celalalt, ce sa vezi? Parca eram in alt spital. De la liftiera, la asistente si medicul cu care am vorbit, oameni educati si amabili.  Evident ca am asteptat si acolo ceva timp, dar e absolut normal. Tata nu era singurul pacient care trebuia vazut. Discutia cu medicul a fost relaxata si am inteles clar tot ce avem de facut. Dupa intalnirea asta, m-am linistit.

Ne intoarcem la sectia cu probleme. Eu am intrat in rezerva sa strang ce avea tata pe acolo pentru ca il externa, fiica-mea a mers sa ia dosarul. Ce sa vezi, eram subiect de discutie: “au plecat cu el de nebune”. “Nu, nu am plecat de nebune”, le-a spus fata mea, care nu purta tocuri – e de ras sau de plans? “Lucram la fisa.”

Si pentru ca nu purta tocuri foarte inalte sau dracu stie de ce, a lucrat foarte mult, am asteptam vreo doua ore. “Mami, mergi tu, ca nu cred ca se grabeste cineva”. Si merg. Cu tupeu. “D-na, la cat sa-mi chem soferul sa ne ia?” “Imediat, termin sa ii fac fisa”. In 5 minute am plecat. Eu eram soferul, am inteles insa ca impresia conteaza.

De ce pacientii din Romania sunt tratati asa? De ce nu exista respect si omenie? Ce s-ar fi intamplat daca tata nu ar fi avut copii si nepoti care sa il ajute si sa se preocupe de starea lui? Inteleg ca personalul medical e ocupat pana peste cap, dar totusi, nu pot sa inteleg abordarile astea care nu le fac cinste ca oameni.

Saptamana viitoare urmeaza operatia. Ma simt un pic mai bine. La Fundeni am gasi si OAMENI.

A trecut o saptamana, imi pregatesc bagajul pentru Bucuresti. E mare. Fuste, rochii, camasi etc. Mai stii? Poate ca imi vor fi de folos. Desi am inteles ca situatia e sub control, am emotii. Ii vor schimba o valva, cel putin asta stiu acum.

Maine e o zi in care Dumnezeu imi va dovedi (a cata oara?) ca ma iubeste. Va fi cu mine si va fi cu tatal meu.

Fundeni e si despre cadre medicale care iti asigura doar vorbind starea de bine de care ai nevoie intr-un spital

Nu stiu daca am reusit sa dorm 3 ore inainte de a pleca. Spre norocul meu, nu a trebuit sa conduc. Dimineata am ajuns la Fundeni. Ne-a preluat asistenta sefa, o finete de femeie, un om de o calitate umana deosebita. I s-a facut internarea si am plecat.

Nu vreau sa trec peste modul in care arata sectia doctorului Razvan Vasile. E o curatenie exemplara si nu exista haosul ala care m-a zapacit prin alte spitale. Totul e organizat, gestionat ireprosabil. A, toate medicamentele i-au fost administrate de asistente, nu s-a pus problema ca nu se poate.

A doua zi, il sun pe tata la prima ora sa vad ce e nou

“Nu cred ca ma mai opereaza!” In mare viteza am plecat de acasa, nelinistita si cu n ganduri -de ce nu l-ar mai fi operat? M-a intampinat aceeasi asistenta, delicata si atenta la nevoile pacientilor – Cristina Pop. Am vazut cum vorbea si cu alti pacienti, nu am fost o intamplare.

“Situatia d-lui Ene nu necesita interventie chirurgicala. I s-au facut ieri si dimineata toate investigatiile necesare si este suficient un tratament. Imediat ce iese din interventie, puteti vorbi si cu dl doctor”

Am asteptat sa vorbim. Intre timp a venit la mine un rezident. Mi-a raspuns la toate intrebarile, mi-a explicat cu rabdare. Ulterior, am vorbit si cu dr. Razvan Vasile, caruia nu as gasi cuvintele potrivite sa ii multumesc pentru modul in care a gestionat situatia. Ma gandesc ca putea sa intre in operatie, ii pusesem la dispozitie toate investigatiile anterioare care anuntau ca iminenta interventia chirurgicala. Nu s-a grabit, s-a convins daca trebuie sau nu.

Cati medici isi mai amintesc de juramantul asta? 

Jur pe Apollo, pe Asclepios, pe Higeea si Panaceea, pe totii zeii si zeitele, luandu-i ca martori ca voi indeplini, pe cat ma vor ajuta puterile si priceperea, juramantul si legamantul care urmeaza.

Ma angajez solemn sa-mi consacru viata in slujba umanitatii;

Voi pastra profesorilor mei respectul si recunostinta care le sunt datorate;

Voi exercita profesiunea cu constiinta si demnitate;

Sanatatea pacientilor va fi pentru mine obligatie sacra;

Voi pastra secretele incredintate de pacienti chiar si dupa decesul acestora;

Voi mentine prin toate mijloacele onoarea si nobila traditie a profesiunii de medic;

Colegii mei vor fi fratii mei;

Nu voi ingadui sa se interpuna intre datoria mea si pacient consideratii de nationalitate, rasa, religie, partid sau stare sociala;

Voi pastra respectul deplin pentru viata umana de la inceputurile sale chiar sub amenintare si nu voi utiliza cunostintele mele medicale contrar legilor umanitatii. Fac acest juramant in mod solemn, liber, pe onoare!”

Poate ca mai putini decat ne-am astepta, dar exista!

Am avut o luna grea, dar ma simt de parca am renascut. Sunt obosita, e normal, insa e minunat cand totul se termina cu bine.  Dumnezeu ma iubeste!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here